Cum se goleşte jumătatea plină a paharului

Îmi propusesem dinainte de a începe lucrul la acest număr al revistei ca editorialul să fie unul voios, plin de speranţă şi de optimism. Să fiu în ton cu Sărbătorile şi să mă fac, măcar pentru scurt timp, că uit de problemele reale, mai mult sau mai puţin cunoscute, ale vitiviniculturii româneşti. Aşa că m-am bucurat când, de dimineaţă, am dat peste un titlu mai mult decât promiţător: „Vinurile româneşti merită descoperite!“ Când colo, ce să vezi? Un ziar columbian, (El Colombiano, aţi auzit de el?), a publicat un text (cel puţin de PR, dacă nu de-a dreptul plătit gras), în care îşi exprimă părerile importatorul implicat şi un negustor care se aprovizionase de la mai sus numitul. Iar Agerpres a popularizat textul şi pe meleagurile noastre, că poate or fi unii doritori de „good news“ (aşa, ca mine) să preia textul şi se se bucure până la extaz. Măcar dacă ar fi păstrat titlul original, care sună mult mai bine decât ştirea. I-auziţi: Son frescos, frutales, aromáticos… ¡son rumanos!

Mda, cam asta a fost marea ştire pozitivă a săptămânii despre vinurile noastre. Dar cum columbienii parcă nu erau de-ajuns, se-ntâmplă şi ca un amic, cu care pierdusem de ceva timp legăturile, să mă regăsească graţie facebook-ului şi să mă someze că e musai să ne reîntâlnim, să depănăm oareşce amintiri şi să bem o bere. Da, o bere, nici măcar un şpriţ, darămite un pahar de vin. Şi încă o dată da, ştie că îmi place vinul şi aflase că, de când nu ne-am văzut am ajuns chiar redactor-şef la o revistă de profil.

Acuma ce să fac, să-l înjur? Păi ce-i vina lui dacă, în ultimii 60 şi de ani, a cam pierdut românul, din varii motive, dorinţa şi putirinţa de a bea un pahar de vin bun oriunde, oricând şi oricum? Mai grav este că prea puţini dintre producătorii români înţeleg problema reală şi ori fac vinuri de zeci şi sute de lei (mult supraevaluate unele dintre ele, a spus-o Mark Dworkin, nu eu), ori îşi bat joc de alea mai ieftine, de nu mai ştii ce surpriză găseşti în sticlă („e vina distribuitorului, nu a depozitat-o corespunzător“!, Păi dă-i cu sticla-n cap şi nu-i mai da marfă, dacă eşti convins că aşa stau lucrurile!).

Acuma să nu credeţi că iau apărarea negustorilor de vinuri (nu a tuturor, în nici un caz!). Păi cum aş putea când, iaca, unul dintre ei declară teribil de nevinovat că „la noi nu există o cultură a vinului şi a viei ca în ţările mari producătoare“. Păi munceşte, frăţioare, lasă lamentările, formează-ţi piaţa, dacă tot zici că nu există, că aşa se face, da, taman aşa cum încearcă ăia din Columbia de care vorbeam mai sus.
Şi lasă, că nu-s numai ei vinovaţi, de-aia s-au inventat pe lume „factorii responsabili“. Geme piaţa de vinuri contrafăcute, se alarmează într-un ziar nişte oficiali, în loc să facă tot posibilul să interzică băuturile fermentate liniştit, dacă tot le ridică poalele ca să le-arate glucoza şi amidonul. Sau să trântească peste ele nişte taxe adevărate, că-i criză, monşer, merge!

Păi bine, o să ziceţi, chiar n-am găsit luna asta nici o ştire pozitivă? Ba da, dar despre despre performanţa românească de la Vinalies Internationales nu pot să vă povestesc prea multe, ar însemna să vă răpesc din plăcerea de a citi textul d-lui Constantin Croitoru. Spun doar un sincer bravo producătorilor români care s-au întors încărcaţi de medalii: trei de aur (Grasa de Cotnari 1988, Chardonnay Viile Timişului 2009 şi Solo Quinta 2009) şi 10 de argint (patru pentru aceeaşi Grasă, dar din anii 1982, 2000, 2004 şi 2009, două pentru Tămâioasă Românească de Cotnari, una seacă, alta dulce, din 2009, una pentru Feteasca Albă 2009, demidulce, de Cotnari, două pentru Jidvei, cu Feteasca Regală şi Gewürztraminer, ambele din 2007, şi una pentru Vinarte, Riesling Terase Danubiene Castel Stârmina din 2008). Iar pentru cei preocupaţi de clasamente regionaliste, o precizare: am fost la perfectă egalitate cu Ungaria şi am depăşit Bulgaria (care însă a câştigat o medalie de aur în plus).

Aşa că, rămânând în această notă optimistă, vă mai spun doar atât: începe Vinvestul!

No related posts.